Naționala de fotbal a României ne-a oferit satisfacția fantastică de a câștiga grupa de trei ori într-un singur an, ultima dată cu maximum de puncte! Parcursul sinuos i-a pus la încercare pe tricolori din toate punctele de vedere, inclusiv al lipsei crase de fair-play a adversarului!

În medicină este cunoscută influența psihicului asupra somaticului, atât în sensul pozitiv al ameliorărilor clinice spectaculoase, cât și în sensul negativ al deteriorării stării generale până la exitus. Acest fapt este valabil și în sport. În fotbal, de pildă, biomotricitatea membrelor inferioare integrată cu a întregului corp asigură controlul balonului și este baza performanței. Totuși, marile victorii sunt purtate de aripile freneziei publicului! În contrast, căderea psihică a jucătorilor parcă le toarnă acestora plumb în picioare.

Penultimul meci al selecționatei noastre naționale a dovedit acest lucru la adversarii noștri. După un meci echilibrat, în care kosovarii, animați de setea de revanșă, au jucat mai bine ca oricând, s-a produs colapsul psihic concretizat prin părăsirea nejustificată a terenului de către adversarii noștri, taman în ultimele secunde de joc.

Mircea Lucescu a dovedit curaj și profesionalism când a ales jocul deschis, ofensiv, într-o situație în care un antrenor obișnuit ar fi apărat cu îndârjire un rezultat egal. Selecționerul se respectă și îi respectă, la rândul său, pe minunații susținători ai echipei naționale. Jocul a fost spectaculos, dar și riscant, remiza albă profilându-se după un spectacol fotbalistic pentru care trebuie felicitați toți jucătorii de pe teren.

Nu trebuie să ne grăbim să interpretăm ca pueril gestul fotbaliștilor kosovari. Faptul că aceștia și-au luat jucăriile și au plecat s-a datorat atingerii unei corzi sensibile. Statutul națiunii lor este încă fragil și insuficient recunoscut internațional, așa încât scandarea numelui Serbiei i-a iritat atât de tare pe jucătorii echipați în negru încât au pierdut și punctul meritat obținut după un meci incandescent.

Povestea statului Kosovo își are originea pe vremea fostei Iugoslavii. Actualii kosovari s-au dovedit atunci a fi cei mai curajoși albanezi, riscându-și viețile pentru a evada din țara condusă de un regim autoritar. Croatul care conducea atunci Iugoslavia i-a primit cu generozitate pe azilanții politici într-o regiune din Serbia cu identitate națională puternică, unde se află catedrala ortodoxă de la Kosovopolje, construită după bătălia de la Câmpia Mierlei. Ajunși în provincia sârbă, noii veniți au interacționat cu dârjii locuitori de acolo, recunoscuți prin calitățile lor de luptători atât pe câmpurile de luptă, cât și în arenele sportive, și i-au învins demografic. Așadar, în acest teritoriu trăiesc oameni extrem de ambițioși care, prin reprezentanții lor din teren, și-au arătat calitățile de luptători atât în limitele regulamentare, cât și prin faulturi grosolane. Fără a mai vorbi despre orgoliul păgubos din final. Un fotbal psihosomatic veritabil!

Îi respectăm pe albanezi, cărora Ciprian Porumbescu le-a dăruit imnul „Pe-al nostru steag”. Îi respectăm pe sârbi, vecinii noștri la bine și la greu. Îi respectăm, desigur, și pe kosovari, care trebuie să înțeleagă faptul că nerecunoașterea de către România a statului lor nu îi vizează pe ei în mod direct, ci pe baza conceptului de enclavă etnică, situație care i-a determinat și pe spanioli, greci și slovaci să procedeze la fel ca noi.

Fotbalul este minunat și, după victoria la pas cu Cipru, tot românul este fericit. Dacă Naționalei noastre i-a priit la Guadalajara în 1970 și la Orlando în 1994, de ce nu ar face o figură bună și la Mondialul care se va desfășura tot în America de Nord? Drum bun, tricolori, spre culmile fotbalului!