A venit vremea să vorbim simplu. Scurt, elevat, nepretenţios, dar înţelept. Simplitatea expresiei înţeleasă ca formă curată a esenţializării adevărurilor, cu greu smulse complicităţilor şi ereziilor. Pentru aceasta este nevoie de credinţă şi jertfă de sine. Multora va trebui să le cerem să se lepede de fantasme şi să vină la Slujba de Înviere a adevărului crucificat de răutatea impostorilor. Contorsionistă şi frivolă, istoria ne-a retezat adâncurile, apoi ne-a aşchiat trunchiul mileniilor pentru ca, în cele din urmă, să ne sluţească chipul ultimei epoci. Aşa am ajuns a fi aruncaţi, din vorbe năimite şi prin ticluiri de scrisuri, în întunericul şi ascunsul unui întreg mileniu!

Am intrat într-un nou timp precesional. Suntem în timpul curgerii ştiute, cu sens şi cunoaştere. Pentru cei de aici a început reconectarea la timpul revelat pentru care tot nebinele făcut se arată în goliciunea ultimului adevăr. Cunoaşterea ne mântuie de minciună. Credinţa ne vindecă de spaime. Amândouă au nevoie de jertfă.

A şti cine eşti şi de ce eşti astfel înseamnă şi cunoaştere şi credinţă. Identitatea, în toate formele sale de exprimare, îţi legitimează existenţa şi conjugarea verbului „a fi”. Atunci, acum, şi în tot ce va fi de aici încolo! Diferenţa sau neasemănarea nu înseamnă respingere, ci motivarea căutării înţelegerii. Căci înţelegerea este calea spre alegerea cea bună. Alegerea cea bună înseamnă renunţarea smulsă de la ispita devastatoare de dumnezeire.

Veţi găsi, aşa cum am făcut şi eu, definiţii diferite în diverse dicţionare. Nu le fac trecerea titlurilor şi a şcolilor, pentru că sunt multe. Şi apoi nici nu contează. În fond, identitatea este un principiu fundamental al gândirii care impune logica sensurilor. Dar ce este gândirea? Este continua creaţie a minţii. Dar mintea? Mintea ce este? Mintea este marea taină. În ea stă ascunsă unicitatea fiecăruia dintre noi şi a fiinţei colective în care ne mântuim. Identitatea noastră vine din supunerea faţa de mintea supremă. Căci El, Tatăl, nu îşi zăvorăşte focul său transcendent – focul prim, puterea Sa – în materie prin mijlocirea lucrărilor, ci prin energia minţii. Căci mintea minţii este arhitectul acestei învăpăiate lumi” (Kroll, G. De Oraculis Chaldaicis, Breslau 1894, pag. 13). Şi pentru a întări cele adevărate, pentru că ne este ştiut Trismegistul: „Suflet al Sufletului Meu şi Minte Sfântă a Minţii Mele”. Iată cum, prin învăţătura sacră sacerdotală a skito-captobatailor, am pecetluit un marker genotipal inconfundabil.

Iată-ne, aşadar, în apropierea sensului. Unicitatea identitară. Repetabilă sau nu, ea trebuie regenerată. Am dezvoltat anterior conceptele gnostice ale infogenezei. Este o aplicare a tainelor în câmpul noetic al prezentului. Nu voi mai reveni.

Şi ne întoarcem iarăşi la simplitate. În atingerea ei stă puterea înţelegerii. „Sunt un fir de iarbă. Ce aş putea fi mai simplu” – Grigore Vieru – este definiţia indivizibilului în conştiinţa identităţii. Simplitatea indivizibilă este revelaţia absolută. Este momentul prin care mintea particulară se conectează la mintea supremă şi dintr-o dată omul devine holograma lui Dumnezeu. Dar care om? Doar cel reconectat la înalta spiritualitate care îi dă şansa mântuirii. Românii de azi ştiu asta de 40 de milenii. Doar că unii încă nu-şi dau seama cât de mult ştiu…

Da, suntem unici! Nicio altă secvenţă a creaţiei sau zămislire a omului nu-şi asociază înţelegerea nemuriri după cum au făcut-o strămoşii.

Da, suntem unici! La noi legile naturale (Nata Lex), cât şi cele primite (Scripta Lex) aparţin Civilizaţiei Memoriei. Ele s-au rostit prin cuvânt neorbit până s-au făcut aievea lucrurilor pipăite, văzute şi auzite. Ele s-au repetat de tot atâtea ori cât ne spune Calendarul Cerului descifrat de preoţii solomonari, până când nicio ursită nu le-a mai putut desface. Cântecul şi descântecul nostru este tocmai îmbrăţişarea vibraţiei Sferelor celor Cinci elemente ale Creaţiei.

Identitatea noastră nu este asemenea unui sediment al trecerii timpului perceput. Ea este un instantaneu cosmic al eternului prin Nemurirea Dumnezeului din noi şi Mântuirea Omului Îndumnezeit! Calea şi menirea nu sunt sortite. Ele sunt alegeri ale armoniei. Contrar acestui soi de alegere este rătăcirea şi deşertăciunea! Ne-o spune Baciul Moldovean… Religia noastră este calea vieţii, iar menirea noastră este împlinirea vieţii.

Pentru noi, Dumnezeu a fost dintotdeauna Tăcerea Hrănitoare cu care am îngrijit Creaţia Sa. Noi, cei de astăzi, trebuie să redevenim îmbolditorii mersului pe această cale… În studiile mele pitagoreice am găsit o lege comună cu poruncile schivnice: „nu-ţi răstigni sufletul pe trup” (L. 616), ceea ce reprezintă suprema înţelegere a diofizitismului fiinţei umane, ce avea să capete mai târziu numele Cristos, Dumnezeu-Fiul. A nu-ţi răstigni sufletul pe trup înseamnă a fi liber în orice clipă pentru Marea Trecere, eliberat de orice constrângere a materiei învivate! Înseamnă a înţelege continuitatea prin Ciclicitatea Eternă. Înseamnă a şti şi a te supune celei de a cincea Legi Divine a Creaţiei.

Rostul meu este unul la fel de simplu ca şi gândul fiecăruia dintre voi. Acela de a ne recupera sensul în care stă ascuns de milenii, identul nostru.

Identitatea colectivă nu este o variabilă. Nu este un obiect sau subiect de negociere. Este neajustabilă şi fără diminutiv. Este codul numeric personal al naţiunii.

Raţiunea identitară stă chezaşă marilor aspiraţii care fac din naţiune şi individ, creatori de civilizaţie superioară. Românii sunt descendenţi din băştinaşa seminţie a dacogeţilor ad montem inherent. Măreţia lor este încrustată în memoria de piatră a statuilor ce împânzesc atât Occidentul, cât şi Orientul Marelui Imperiu. Gloria străbunilor ancestrali nu a fost una pământeană. Ea s-a transferat prin cele 7 virtuţi în Credinţa cea Dreaptă către Dumnezeu-Unul, din care ne-a rămas incantaţia ultimă:

„El este Primul, indestructibil, veşnic, nenăscut. Neîmpărţit, complet neasemănător cu altceva, cel ce are toată frumuseţea, incoruptibil, din tot ce e bun cel mai bun, din tot ce e înţelept cel mai înţelept. El este tatăl bunei-rânduieli şi al dreptăţii, cel ce poartă toată învăţătura în sine şi este natural, perfect şi înţelept, unicul Destăinuitor al înţelepciunii sacre a naturii”. (idem. Oracole…)

Continuitatea acestei credinţe extrasă din mitosul şi etosul românilor, decriptată prin oralitatea nealterată a obiceiului pământean, se revendică de la conştiinţa apartenenţei la această filosofie religioasă. Faptul că este o stare de existenţă inconfundabilă la români explică pe deplin trăirea mistică a tainelor. Mistica trăită nu este neapărat misticism şi habotnicie obscură. Vor unii să trimită aceste virtuţi înspre o asemenea siluire, dar nu pot explica miracolul supravieţuirii acestui popor. Acest miracol vine din credinţa nestrămutată în El-Unul, îmbrăcat în mantia împărătească a lui Hristos, şi, după cum afirma public panslavistul Alexandru Dughin, a făcut să izbească imperiile şi să apere Cetatea Credinţei cu Inima în Carpaţi. Tardivă recunoaştere, bine-venită trezire! Tocmai, şi numai de aceea l-am citat.

Neglijenţa identitară este cauza degradării numelui nostru. Făceam scriere la început despre Minte. Omul „Cu Minte” se sărbătoreşte în fiecare clipă. Mereu este viu, cu Lumina Credinţei, pentru că este un terminal deschis şi racordat la Mintea Supremă. Ce te faci atunci când Omul se scrie cu „o” mic şi are mintea complet ocupată? Când mentalul său este plin de sterilitatea civilizaţiei materiale şi îşi conjugă ţipat doar verbul „a avea”?! Cu orice preţ, şi cât mai mult. Atunci începe decăderea ireversibilă. Nu mai există comparaţie fericită între cei buni, ci numai diferenţele ruinătoare între cei răi.

Iar când şi mentalul colectiv este copleşit în cele din urmă de preaplinul de sine şi uitarea de celălalt spunem: devenim nimicul din care a pierit raţiunea Mântuirii prin Sobor, adică, a fi împreună! Există însă forţă de ridicare. Existenţa Veghetorilor Rugători ai Bisericii şi a Caracterelor Fierbinţi ale Neamului apărătoare de Cetate Sufletească ne ţin în Taina Milei Celui Veşnic. Întoarcerea la Datină, cultivarea armoniei şi trăirea după legile străbune înseamnă recuperarea de sine. Acel „I-O” inconfundabil, ce te reclădeşte din rărunchii genetici până la ultimul ungher al conştiinţei de neam!

Acest parcurs al conceptului de Identitate este adesea blamat şi batjocorit de Zeii sluţi ai zilelor prezente. Zilele negre ale Umanităţii. Ei ne propun alternativa altei Kreaţii. Kreaţia omului-standardizat, cel singur şi fără de El-Unul! Adică,… Omul Nimic!

Pentru aceasta, aceşti Sluţitori ai Creaţiei au nevoie de singularizare şi însingurare prin uciderea identitarului colectiv şi falsificarea memoriei profunde. Adică, istoria adevărului. Pentru ca mai apoi să-l substituie pe Dumnezeu cu Arbitrariul Sinelui, cu cel ce nu a primit trup!

Suntem sau nu într-o asemenea situaţie, oameni buni? Este societatea românilor pregătită pentru a se sustrage acestei epoci ale primitivismului ultimei şi celei mai devastatoare civilizaţii tehnologice? Răspunsurile vor veni cât de curând. Timpul nu face concesii nimănui. Este singurul căruia nu i se poate spune „la loc comanda”.

Calea? De la prezumţie, la voinţă. De la intenţie, la faptă! Este calea prin care Mentalul nostru poate produce o altă realitate. Contemplaţia şi aşteptarea trebuie înlocuite cu riposta inteligentă, dar necruţătoare. Improvizaţiile să fie făcute dispărute, locul lor fiind luat de concepte sănătoase, pline de rigoare, coerenţă, pe deplin aplicabile. Toleranţa la rău să fie zero! Iar atingerea identităţii să fie crimă!

Radicalul identităţii noastre este însăşi fiinţa noastră. Cine este dispus să se joace cu propria-i viaţă? Dar cu existenţa naţiunii? Răspundeţi-mi, oameni buni, răspundeţi-mi…

„Citește, apreciază, comentează şi distribuie!” – „Read, like, comment and share!”
Dacă v-a plăcut acest articol, vă invităm să vă alăturaţi, cu un Like, comunităţii de cititori de pe pagina noastră de Facebook: https://www.facebook.com/Politikia.ro.